Blackmarket USB-drive

Bredarta-powered undercover radio Vinilurile Filosofice DIY prototype of a USB-cassette made for our dirty data miner comrade & information trafficant Ştefan TIRON.
A full series of USB-cassettes is to be produced in the very near future.

BREDARTA tattoo
*******
model - Ronin TERENTE
logo design - Vadim TZIGANASJ
tattoo master - Artiom TIMOȘENCO

1. Urme de elan pe teren greu și relativ moale

2. Excremente de elan pe timp de iarnă: elan bătrân (a), elan tânăr și femălă (b)

3. Urme de elan (a) și mistreț (b)

URME DE ELAN

Se mai pot găsi puţine urme de elan în scena artei locale.

Cursurile de teorie de la facultate au avut grijă să ne asigure cunoştinţe în domeniul istoriei artei mondiale însă nu şi a celei locale. A trebuit să ne informăm singuri, prin discuţii de culise, din vorbă în vorbă, despre ce valuri de artişti am avut, ce au reuşit să facă, ce au început să facă şi au lăsat baltă, şi ce nu au îndrăznit sau le-a fost în cot.

Care au fost aşteptările noastre faţă de ceea ce însemna să faci parte dintr-un mediu artistic şi care este compendiul eşuării atunci când aflăm care sunt aşteptările (imposibil de onorat) faţă de noi sunt doar subiecte de aberat la sesiunile beţiilor de cuvinte.

În condiţiile unei tranziţii interminabile, confuzii discursive depresante în planul formării politicilor culturale, iniţiative artistice ezitante, stângace şi dominate de nesiguranţă, ne rămâne doar să căutăm urmele care au mai rămas în această tundră pustie, din care elanul a emigrat pentru a putea exista bine-mersi în parcuri şi rezervaţii bine amenajate şi îngrijite de către varii organizaţii para-filantrope din marele vest.

Vadim TZIGANASJ

Ne prindem din ce în ce mai sigur asupra faptului că nu mai putem amâna să recunoaştem că am pierdut elanul în pădurile incapacităţii de a ne aduna în jurul unei viziuni comune asupra artei, împarţind-o în arta contemporană şi arta necontemporană.

Cineva sau ceva ne-a pus în faţă un adversar fie creat ad-hoc fie ales întâmplător printr-o selecţie randomizată, doar pentru că se zice că trebuie să mergi împotriva a ceva şi că arta trebuie să spargă nişte tipare. Problema însă e că nu prea se ştie care şi în ce rame sunt prinse aceste tipare. Astfel ne trezim în fața unui dușman inventat la fel cum eroul lui Cervantes îşi inventase balaurii pe care trebuia neapărat, singur și neștiind de ce să-i înfrunte. Ne-am dat de partea nimicniciei temelor expuse uitînd de marile valori și idealuri, elanul nostru a început să rugume doar fân fără să se miște puțin și să caute iarba verde, proaspătă, ori pentru că i-am pus garduri ori pentru că l-am deprins cu alte culori numai nu cu verdele ierbii proaspete, de aia el a slăbit și e pe cale să dea ortul popii. Sigur că se mai găsesc nebuni care îl mai adapă și-i mai dau de mâncare, dar pe cât va ajunge asta?

Nu se întâmplă nimic nou în tundrele astea încețoșate și crize sau discuții despre inevitabila pierdere a elanului s-au dus nu în cafenelele boeme sau în divanele boierești, ci mai cu seamă în subsolurile și garajele cuibărite de alcoolici cronici, în găurile negre și mlaștinile comediilor mondene. Viscolele nutrite de permanentele pârțuri eliberate de înflăcăraţii apărători ai tezaurului nostru naţional cu capacități mancurte de gândire au străbătut și au slăvit vegetația cenușie din creierele artiștilor clișeiați de temele globa-lismului, sexismului și sistematizării rutinei în jurnalele pe care le ascund sub covoare de părinții comunismului periodic revenit în ce-

rebelurile clienților expozițiilor finanțate de fonduri extraterestre. Tot mai mult stăm și așteptăm dintr-o secundă în alta un ajutor care stă ascuns prin ministere inaccesibile, tot mai mult ne regăsim între focurile încrucișate ale manuscriselor pierdute prin insule nepopulate de catolici și ortodocși și am început iată să acuzăm forțele divine că nu ne sar în ajutor și că nu ne mai vine inspirația sau muzele care ar trebui să ne dea aripi, să ne pună în mâini armele cu care am putea să ne apărăm miturile pe care am început să le uităm și tradițiile de care am început să ne ascundem.

Ne prefacem nebuni doar pentru că nebunia ne prinde bine și ne adaugă un șarm ascuns, un șarm știrbit și încătușat în dorințele noastre de a căpăta un succes și o faimă universală. Lupii și leii se prefac altruiști și binevoitori cumparători ai viselor tale doar ca să le arăți unde ții ascunsă cheia de la cușca elanului, iar odată intrați acolo îți vor lăsa doar coarnele lui și tu cu coarne de elan și cu pi-cioare de broască vrei să scapi teafăr din fața acelui Ahile care te va întrece inevitabil ca în detectivele de școală veche în care dușmanul e întotdeauna persoana care pare cea mai slabă din echipă.

Fiecare perioadă își are frumosul și urâtul ei care va rămâne întotdeauna subiectiv și care va fi întotdeauna provocat de puștii obraznici din instituțiile de blocat genii, de aia cuvântul “contemporan” pus alături de așa cuvinte ca “artă” e un obicei care trebuie scos din circulație ca o greșeală gravă în dialogul artistic sau trebuie înlocuit cu alte cuvinte măcar și cu nume de animale care au mai multe de spus decât tăcem noi în săli de teatru și cinematografe. Tehnicile de care presupunem că dispunem nu sunt tehnicile de care vorbim și vrem să se creadă ca le și avem undeva în genetica oaselor

noastre, pentru că nimeni nu ne-a învățat nici o tehnică, ei doar ne-au vorbit despre un amestec de așa-zise tehnici pe care pâna la urmă l-ai fi descoperit și singur dacă nu ți-ar fi parazitat creierul cu idei preconcepute despre niște presupuze valori haine plasate pe ecranele din supermarketele și magazinele de cea mai joasă deservire.

Ne-am trezit crăcănați peste două tundre total diferite. Prinși într-o matriță a celor care dicteaza regulile jocului: ori noi nu ne-am învățat să jucăm, noi am hotărât că tot ce se petrece se petrece pe viu și sincer din toate punctele de vedere ale operatorului 3D. Suntem ca bebelușii care după ce s-au deprins cu sânul cald al mamii li s-a aruncat în față bucata de latex și praful din sticlă. Și am fost obligați să-l consumăm ca să nu murim de foame în brațele mamii care spune că face asta din dragoste. Dar o dragoste pe care o s-o înțelegem când vom fi mari și vom crea alți bebeluși artiști cu elanurile lor dar în pădurile noastre, ale celor maturi și întelepți.

Ronin TERENTE

SINGURATICUL

povestire de Vitalii BIANKI (fragment)

Și uite iarăși - deja a câta oară - fiara îi scapă printre degete!

Șaptezeci de mile - cu trenul și apoi pe cal - străbătu vânătorul ca să dea de dânsul. Zece zile de când sapă prin toată pădurea, stă la pândă, merge după urme - și toate sunt în zadar!

Mai înainte ieșea la vânătoare doar din plăcere. Nu era un vânător pur sânge - un student de la oraș. De la taică-său îi rămăseseră două arme de vânătoare. Ei, și un ogar bătrân. A învățat să tragă din pușcă la tir. Trăgea bine, luase și premii. Mai țintea și în porumbei. Și doar vara, când i-a picat să treacă prin vizită la țară, a răsturnat niște ie-puri și a tras și într-o vulpe fugărită de câini.

Pentru așa vânătoare se cerea numai să îți alegi bine locul, și să ai răbdare să aștepți până îți gonește câinele prada drept sub bătaia puștii.

Dar de data asta avea de-a face cu o cu totul altă treabă - vânătoarea după un animal mășcat.

Încă în oraș fusese preîntâmpinat că nu îi va fi ușor să prindă elanul. Elanul, care sub ochii lui tocmai a dispărut fără urmă în desișul pădurii, nu era o fiară obișnuită. Cel puțin așa îl încredințase pe student creștinul Larivon.

Cine știe ce avea de fapt în gând bătrânul ghiuj? Poate că prin povestirea lui misterioasă despre elanul de neatins vroia numai să îi aprindă entuziasmul tânărului student. Poate plănuia că, ademenindu-l pe neexperimentatul vânător în sat, îi vor veni și lui niște bănișori pentru gazdă, dar și animalul va rămâne nevătămat.

- Cum se face dar că până acum nu l-au prins? întrebase studentul uimit.

- E hâtru, blestemat să fie, zise creștinul chiar cu oarecare mândrie. Tare-i hâtru! Nu-i o fiară ca oricare. Înfățișarea-i e de animal, dar mintea o are de om. Numai unul ca dânsul umblă prin pădurile astea. Restul îs prostănaci tineri - vițeluși fără minte. Mai este și un fazan. Drăcoasă dihanie și aceea. Zici că-i vârcolac, nu alta. Ei, dar aceea-i pasăre!

Despre fazanul-vârcolac nu prea îi fu interesant atunci să asculte tânărului student, prea tare l-a intrigat povestirea despre bătrânul elan.

Larivon îi înșiră cu nesaț toate amănuntele.

Studentul află că elanul ăsta era un singuratic - un taur bătrân, care trăia aparte de cireada lui. Avea mărimea unui uriaș și era tare greu de caracter: ursuz și nesociabil. Puterile îi erau nemăsurabile, iar în stare de furie era groaznic. În pădure trăiesc și urși, dar nici ei nu îndrăznesc să se ia la harță cu singuraticul. Vânătorii de prin sat nu mai vor nici ei să-l atingă - n-au ei arme calumea, dar nici elanul nu prea le iese în față.

Larivon i-a mai spus că oamenilor li se mai întâmplă uneori să dea ochii cu elanul ba în pădurea, unde se duc femeile să culeagă afine, ba lângă albia râului, unde vine pe timp de secetă și se scaldă, scăpînd astfel de tăunii care se țin de el ca scaiul. Dar nimeni nu știe unde e culcușul lui. Unde e ascunzișul său tainic, unde se retrage la prima primejdie - asta n-o știe nimeni.

Tradus din rusă de Vadim TZIGANASJ

*******

Filmări vechi din timpul în care arta locală avea elan:

http://www.youtube.com/watch?v=1LH2vDfgZr0&feature=youtu.be

http://www.youtube.com/watch?v=3bXNZqpkmDA&feature=youtu.be