Gemene, cât stele pe cer şi la fel ca şi stelele care se nasc şi mor şi apoi rămân doar nişte icoane a căror existenţă este mai importantă decât prezentul stelelor a căror lumină nu a ajuns încă la noi, surorile rafaeliene nu sunt venetice în această grădină şi, la fel ca şi grădina, ele nu au istorie, precum nici martori ai apariţiei lor.
Prin grădină ele se plimbă mişcîndu-se într-o ordine armonioasă în care am descoperi algoritmul unui dans, aparent regizat, de un gust estetic pe înţelesul fiecăruia dintre noi. Zâne în grădina lor, îndrăgostite pe veşnicie de revoluţiile dialectice ale mişcărilor lor motivate de însăşi frumuseţea dansului, de propria grădină cu pârăiaşe în care curg ape mânate nu de gravitaţii, ci de însăşi dorul fetelor ce aşteaptă la celălalt pol al grădinii, al lumii surorilor, care aşteaptă lunile mici şi luminoase ce sunt culese de pe copacii pururea în floare.
Lunile sunt lăsate pe ape pentru a fi primite de celelalte fete din celălalt capăt al grădinii. În felul ăsta ele comunică între ele şi se pot bucura de existenţa lor nenumarată, nediscriminată, într-un univers care nu este despre grijile şi interesele cuiva, după cum obişnuim noi să cunoaştem o lume.
Pârâul, în felul ăsta, ar fi ceva asemeni unor scări – pseudomitul titanilor care ţin scările – cu alte cuvinte o balanţă prin care trecem şi ajungem la locul meritat, locul pe care noi, convenţional, îl numim Savoii Vechi, un loc despre care se zvoneşte că întracolo nu merg autobuze, dar se vând bilete; şi că nu se dau autografe. Şi nu se ştie precis de o localitate, dar se cuvine să vorbim despre el ca despre un loc şi că acest loc poate fi la o oră fixă sau la fără un sfert oră fixă. Eu însumi obişnuiesc să mi-l imaginez ca pe o pajişte, pe de o parte cu izvoare, pe de alta cu o pădure deasă de stejar, cer senin, soare, umbră de stejar, mireasmă de ghindă, privighetoare – dor de ploaie, ploaie de vară torenţială, desculţ prin şiroaie calde de apă.
pictură şi text de Mihai GÎŢU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu